Marta Petreu

Nu știu cine e de vină, cine mi-a băgat în cap ideea. Poate învățătoarea mea, Maria Runcu, care m-a învățat că nu, nu, cărțile nu se scriu singure, nu cresc din pământ, ca iarba, ca ghioceii, ci le scrie cineva, un autor, un scriitor. Poate Ioana Voia, profesoara mea de română la clasa a V-a, acolo, în satul meu, la Școala generală din Jucu de jos. Știam, știam foarte devreme că vreau să fiu scriitor. Oricum, învățătoarea și profesorii mei sunt de vină. Nu părinții, nu, tata voia să fiu croitoreasă sau, mai bine, contabilă la CAP, stai toată ziua pe scaun și nu faci mare lucru, nu-i așa? Mama, nu știu ce voia pentru mine, poate nu imagina nimic, poate a avut din start destulă minte să nu dorească nimic în contul meu. Profesorii mei, în schimb, mi-au imaginat viitorul. Navetiști. Tineri. Frumoși. Îmbrăcați frumos și mirosind frumos. Încă neblazati. Extraordinarii mei profesori.
Mi-i amintesc, coborând în fiecare dimineața, la 7.45, ca un stol colorat și zumzăitor, din autobus, în Poarta Curții... Adică în centrul satului, în locul unde pe vremuri, înainte, era poarta de fier a Castelului Banffy. Și unde atunci, în copilăria mea, mai existau tijele înalte de metal forjat ale unei porți absurde, căci gardul nu mai exista, oricine, chiar și oile, puteau intra în vechiul spatiu nobiliar. Pe poarta aceea inutilă, devenită nume, ne puteam da huța, dacă aveam chef. Azi nu mai există nici ea. Exista însă numele, amintirea ei supraviețuind pur nominal. E ciudat ce ușor se topesc domeniile, ce repede se ruinează castelele, ca cel de la Bonțida. "Castelul" însuși, falnic, odinioară loc de răsfăț și de lux, cu parc, teren de tenis, cu centrală electrică proprie, fusese transformat în școală. O clădire frumoasă, în forma literei L, cu ziduri groase de doi metri, cu terase și turnuri, cu săli lambrisate în stejar și cu scări din fier forjat; și, mai ales, cu o curte-parc imensă, plină de copaci seculari, inclusiv un stejar uriaș, și de tufe de liliac. Din tot mobilierul castelului - cărat la o destinație necunoscută, spune mama, cu camioanele, în 1948, noaptea, probabil de securitate - pe vremea când eram eu elevă, nu mai rămăsese decât o uriașă oglindă venețiană, montată în zid, și un mare dulap galben. Și sobele din teracotă în toate sălile. Oglinda și dulapul erau în biroul directorului. Când ajungeam, ca elev premiant, în direcțiune, mă uitam îndelung în oglindă. Directorul, profesor de istorie, domnul Ciurus, mă lăsa să mă oglindesc în tihnă și-mi spunea că e cea mai mare oglindă venețiană din Ardeal. Îl credeam. Acum nu mai sunt chiar așa sigură de asta...

N-am fost răsfățată acasă, aș spune chiar dimpotrivă, dar la școală eram favorita profesorilor. Ei mi-au băgat în cap că eu trebuie să merg mai departe la școală. I-am ascultat. Ei mi-au pus cartea în mănă și mi-au căutat, din bibliotecile lor, cărți de citit. Romane. Poezii. Atlase. Profesoara mea de geografie, doamna Rodica Bimbea, m-a învățat nu numai să desenez hărți, ci și să-l iubesc pe Jules Verne.

Iar profesoarele mele de română, cele trei, aproape în fiecare clasă alta, Ioana Voia, Maria Chiorean și Maria Chindris, mi-au adus sute de cărți de citit. Tot ele mi-au citit primele mâzgălituri - un roman fantastic, poezele - și au decis că, oho, am talent, deci trebuie să citesc mult ca să învăț să și scriu. Vara, iar verile copilăriei au fost foarte lungi, împrumutam cărți de la învățătoarea mea, care stătea în sat. Și de la biblioteca sătească. Era o bibliotecă bună, de acolo am împrumutat, într-o vacanță de iarnă, Castelul. Castelul lui Kafka, desigur. Din care n-am înțeles atunci nimic. Dar pe care, peste doi ani, când am devenit liceană, l-am scos din sertărașul memoriei să-mi impresionez colegii. I-am impresionat, ei știau doar Metamorfoza.

Am avut o copilărie dublă, o limbă dublă și o dublă identitate. La scoală, eram eleva cu premiul I, mângâiată pe creștet și răsfățată de profesori, care vorbeau cu mine ca și cu un partener adult; la scoală vorbeam frumos, literar. Acasă, copil pus la treabă, bivolii, mieii, curcile, puii de găină, plivitul straturilor, scărmănatul lânii, lucruri enervante, toate; și limba ardeleană, dialectul de câmpie. Îmi amintesc ce bătaie am luat într-o vară când mama m-a pus să scarmăn lâna și m-a prins că, sub movilița, ce-i drept, cam mică, de lână scărmănată, țineam o carte din care mă hrăneam pe furiș.

Îmi amintesc și cum am citit La Medeleni.
Tocmai terminasem clasa a V-a, iar învățătoarea mi-a împrumutat, la începutul verii, primul volum al Medelenilor. Mi-a plăcut. M-am dus după celelalte volume, dar doamna Runcu n-a vrut să mi le dea, cică nu erau pentru mine. Am pornit către casă foarte îngândurată. Și pe drum am urzit un plan. Nu foarte cinstit. M-am întors la învățătoarea mea cerandu-i, în numele mamei, cărțile. Mi le-a dat.
Acasă am convins-o pe mama că doamna învățătoare zice că ar fi bine să citesc nu numai eu, ci și mica, romanul Medelenilor... M-a crezut. Așa că am avut multe zile frumoase în care-i citeam mamei, cu voce tare, cartea. Ce nu-i citeam, îi povesteam. N-a uitat-o niciodată, chiar anul ăsta, când, plângându-se că nu mai are ce citi, i-am dus-o, și-o amintea perfect. Dacă eram destul de abilă, reușeam, sub acoperirea lecturilor obligatorii, să citesc destul de mult. Nu cât aș fi vrut. Dar pentru cărți eram în stare de tot felul de viclenii. Într-o iarnă, de pildă, în iarna 1968, când mama a lipsit mult de-acasă, îngrijindu-și în Mediaș prima nepoată, eu și fratele meu am vândut din vinul de casă al tatălui nostru iar cu banii ne-am cumpărat baterii - să putem citi în pat, sub plapumă, după ora stingerii - și cărți. Atunci am citit Strindberg, Întâmplări din arhipeleag, un BPT, preț 4 lei. Aveam 13 ani. Cumpăram cărțile - ce ciudat sună azi, când atâtea orașe nu mai au librarii - de la micul raion de cărți din magazinul sătesc.

Mi-a plăcut să citesc. Mi-au plăcut, întotdeauna mi-au plăcut cărțile. Mă și inhibau, bineînțeles, credeam că oamenii de la oraș vorbesc intre ei ca personajele din romanele englezești și mă teroriza gândul că eu nu voi putea vorbi niciodată atât de frumos, atât de... nobil. Și, de fapt, nici n-am mai ajuns niciodată să vorbesc așa de distins ca-n romane...
Și-așa, în loc să devin croitoreasa satului sau contabila CAP-ului, am ieșit din realitate și am intrat în ficțiune. Și am devenit scriitor.

Am trăit multă vreme numai pentru această fantasmă. Pentru acest miraj infantil am sacrificat cam tot ce poate fi sacrificat. Iar după a patra carte, în 1991, când am fost sigură că da, am devenit scriitor, m-am întrebat, în sfârșit, la ce-mi folosește. Și a trebuit să recunosc că la nimic.

Căci am pierdut realitatea printre degete. În ficțiunea literară există, inevitabil, în mod simultan, mai multă realitate decât în viața de zi cu zi și mai puțină realitate decât în aceeași viață cotidiană. Foamea de real, de concret, de normalitate, vinovăția neparticipării la realitatea celorlalți, vinovăția neapartenenței sunt prezente. Eu le simt. Îi invidiez pe scriitorii care fac jurnalistică - mă iluzionez că sunt mai "reali" decât mine. Am prieteni reali, cu meserii reale, ingineri, doctori, contabili, profesori, șoferi, vânzătoare. Îmi plac. Trag cu urechea la cum și despre ce vorbesc ei. Ei au altă limbă, un cod mai puțin elegant, dar mai consistent. Ei înșiși îmi par mai "consistenți" decât mine, mai plini de substanța vie a vieții. În comparație cu ei, îmi pare că eu m-am dematerializat, că m-am rarefiat. Și că toți scriitorii, cu micile lor orgolii mari, au pățit la fel. Simt scrisul nu doar ca pe o muncă dură, plină de austeritate și de iluminare, ci și ca pe un păcat. Un păcat al nepăsării și neparticipării la viața foarte reală și foarte necăjită din jur. Suferința foarte concretă, orbitoarea suferință din jurul nostru. Și mă simt vinovată pentru că eu lucrez, chiar dacă din greu, ceva care îmi place și care îmi aduce multă bucurie, în timp ce alți oameni nu au casă, nu au mâncare, nu au slujbă, nu au bani de medicamente. Sau nu au o meserie care să le producă tot atâta plăcere cât îmi produce mie meseria mea. Am fost foarte bucuroasă și m-am împrietenit cu instalatorul care mi-a spus, în timp ce-mi repara baia, ce mult îi place să monteze chiuvete și vase de closet. Mi-a devenit drag nu numai pentru că-și respecta și iubea munca, ci și pentru că în fața lui m-am eliberat de orice vinovăție că eu fac ceva ce-mi place nespus. Altfel, mă tot întreb: ce valoare poate avea un poem bun în fața unui copil bolnav, aflat în faza terminală? Lucruri de genul acesta, patetice, care mă fac să mă simt, ca scriitor, perfect inutilă și perfect vinovată. Ar fi trebuit să îmi aleg o altă meserie, să fiu asistent social, poate medic, altceva, ceva direct util și pus în slujba suferinței. De aceea, scriitorii care fac și ziaristică îmi par, azi, mai la locul lor în lume decât sunt eu.

În același timp, rațional, știu foarte bine că scriitorii, inutilii aceștia printre care mă număr, "paraziții" aceștia cu cărți în tiraje minuscule, refac, prin munca lor de scribi și de inspirați, refac, zi de zi, spațiul umanului. Căci ceea ce este omenesc se poate foarte repede pierde. Ei, scriitorii, și ceilalți creatori refac, prin ceea ce creează, umanul. Zi după zi. Sisific. Îl fac să renască, să se perpetueze, iar în cazurile fericite chiar îl îmbogățesc. Gândul acesta mă face să continui să scriu. Să scriu nu doar studii, ci și echivalentul de astăzi al rugăciunii, inutilele mele poeme.


3 septembrie 2002, Cluj

Veronica Porumbacu - În sfârșit

căprioare ușoare îmi aleargă prin vine
te caută-n codru
pe tine

și-n umbra trupului tău se apleacă ușor:
în sfârșit au ajuns
la izvor

Despre Grigore Vieru

Grigore Vieru a fost o fire artistică autentică și pe lângă faptul că era excesiv de modest mai era - o știe o lume-ntreagă - și foarte distrat. I s-au întâmplat atâtea lucruri hazlii, încât s-ar putea scrie tomuri întregi, dar nu de către cei care nu au nimic de spus și fură întâmplări și subiecte de la alţii, ticluind volume și volumașe de basme spre a-și acoperi inconsistenţa.

Întâmplarea ce urmează nu este inventată. Uneori, când ne reîntâlneam cu poetul Grigore Vieru, sau chiar într-un cerc mai larg, o repovesteam, distrându-ne copios pe marginea celor întămplate, acum mai bine de douăzeci de ani. Cum era și de așteptat, a ajuns și la urechile celor care nu prea au ce spune și unii dintre ei s-au apucat s-o ticluiască denaturându-i esenţa. Să-i lăsăm, însă, în grija Celui de Sus, chiar dacă, știm bine, aceștia se „integrează” lejer oricând și oriunde.

Era pe la sfârșitul lui august – începutul lui septembrie 1987, când poetul Grigore Vieru, primind o invitaţie la festivalul internaţional de poezie de la Varșovia, îmi telefonează la Moscova, unde reprezentam pe atunci Uniunea Scriitorilor din Moldova, și mă roagă să-i fac rost de un bilet de tren până la Varșovia și să-i comand, pentru o noapte, și o cameră la hotel. Zis și făcut.

În ziua sosirii îl întâmpin pe poet la gară. Căldură și zăduf. După o zi și o noapte, petrecute în compartimentul vagonului, maestrul pare obosit. Îmi mărturisește că pe drum l-a chinuit un poem nou, dar n-a cutezat să scrie spre a nu-și incomoda vecinii de compartiment. Îmi spune, însă, cu bucurie că: “Mi-a rămas ideea poemului!”
“E bine, maestre, - îi spun – alţii se grăbesc să scrie fără a avea nici o idee.”

Ajungem la hotelul Uniunii Scriitorilor, situat la parterul aripii drepte a căminului Institutului de literatură din strada Dobroliubov nr.18. Nu aveam locuinţă și eram eu în acei ani cazat într-o cameră la ultimul etaj, al șaptelea, al acestui cămin, lăcaș unde la acea vreme, locuiau și poeţii Nicolae Popa și Emilian Galaicu-Păun, unul urmând cursurile superioare de literatură, iar altul doctorantura cu o teză chiar despre poezia lui Grigore Vieru, pe care n-a mai susţinut-o (înscriindu-se în ultimele decenii in cohorta autorilor de ţidule antivierene), și câteva studente la secţia de poezie, originare din Basarabia.

Se face cazarea, Grigore Vieru își lăsă geanta și mergem în camera mea să luăm prânzul la care-i invitasem și pe colegii mei din Moldova, dornici să-l vadă pe maestru. Ajunși sus, poetul își scoate vestonul și observ pe cămașă, de-a dreptul inimii, o pată mare albastră. Mina pixului, care n-a mai fost folosit la scris în timpul călătoriei, a curs, murdărindu-i buzunarul interior al vestonului și cămașa. Maestrul își scoate cămașa, dar pata de cerneală densă i-a pătat și maioul și pielea de pe piept.

- Trebuie să curăţăm de urgenţă hainele, iar D-voastră trebuie să mergeţi la duș - îi spun.
- La mine, în cameră, - zice poetul– n-am văzut să fie baie.
- Sunt duşuri la noi, la demisolul edificiului.

Îi dau maestrului cele necesare pentru baie, şi-l conduc spre duşuri, având de coborât opt etaje. Întâlnim mai mulţi studenţi şi doctoranzi ai Institutului de literatură care-l salută pe maestru, el fiind un poet foarte cunoscut în întreg cuprinsul fostei uniuni sovietice, graţie traducerilor din poezia sa, apărute în diferite limbi.

- Zdravstvuite, maestro! (Bună ziua, maestre!) – e salutat la fiece pas și tot așa până ajungem la dușuri, unde la ora aceea nu era nimeni. Îl las pe poet, urc sus și le rog pe studentele noastre ca înainte de a veni la masă să curăţe vestonul, cămașa și maioul maestrului. Trece aproape o oră, fetele aduc hainele proaspăt curăţate, vin și Nicolae și Emil, masa e pusă, dar Grigore Vieru nu-i.

Cobor jos și ce văd? O droaie de studenţi, dornici să discute cu Grigore Vieru, au coborât și ei la dușuri, unii înarmaţi și cu cărţile poetului, dornici să discute literatură. Grigore Vieru, potopit de jetul de apă al dușului din colţul extrem, rușinat de situaţia creată, cu mâinile lacăt în faţă, le răspundea, cu vocea stinsă, curioșilor ucenici la multele întrebări despre arta poeziei și... condiţia poetului.

Venirea mea a fost de natură să-i întristeze pe admiratorii poetului, dar salvatoare pentru maestru. Urcăm sus, stăm la masă, râdem amintindu-ne de recentul dialog despre poezie susţinut în baie, apoi Grigore Vieru ne invită la el:
- Am adus un vin grozav din Basarabia! zice.
Acceptăm cu plăcere. Ajunși la hotel deschid ușa din dreapta intrării în cameră și, uimit de ceea ce văd, exclam:
- Maestre, aveţi cameră de baie!
- Unde? – întreabă mirat, privind cu ochi mari în interiorul camerei de baie.
- Da eu, - zice – n-am deschis ușa asta! Credeam că-i a vecinilor.

Am izbucnit cu toţii în hohote de râs, apoi am observat că și geanta cu lucrurile sale maestrul o lăsase într-un colţ al camerei, de parcă s-ar fi sfiit să nu deranjeze pe cineva. Modest în cele lumești, cu teamă să nu deschidă la întâmplare vre-o ușă străină, poetul e și autorul unei poezii de mare fineţe ce se așează cu modestie în ungherele tainice ale sufletului, de unde ne iluminează întru a ne face mai ușoară clipa existenţei.


Valeriu MATEI
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 264