George Ţărnea - Balada valsului concentric

Obositor să ştiu că eşti departe,
Obositor să ştii că nu mai vin
Când sabia virtuţii ne desparte
Şi-mbătrâneşte nunta fără vin,

Obositor să credem că iubirea
Ne hărţuieşte ca o boală-n plus – 
Mă ştiu de mult tot mai străin cu firea,
Te simt la capătul opus,

Rememorări de case fără ziduri – 
Când stelele sărutului se sting
Mi-e greu să fac lumină printre riduri,
Ţi-e greu să te arunci cu viaţa-n ring.

Abia dacă s-a scurs atâta vreme
Cât să încapă într-un ceas cu cuc,
Eşti liberă să fugi şi nu te teme
Că-ţi voi umbla prin somn ca un haiduc.

Obositor să aflu că ţi-e bine,
Obositor să afli că mi-e greu –
Concentric vals cu două carabine
Şi-un vis de pace amânat mereu.


București 1986

Adrian Păunescu - Prizonierul de război moare în pace

Veneam ca prizonierul de război
Către căldura propriei lui case
Şi am bătut la uşă în zadar:
Femeia mea, de-acolo, se mutase.

La cin' să-ntreb şi unde să mă duc?
Cu suspiciune mă priveau vecinii,
Când eu veneam din linia de front
Şi depăşisem multe alte linii.

Credeam că mă va aştepta în prag,
Să-i povestesc, plângând, întreaga luptă
Şi să-i ofer coroana mea de răni
Şi inima arzând în haina ruptă.

Gândind la ea, m-am ridicat din morţi
Şi mi-am învins coşmar şi oboseală
Şi adusesem iarbă din tranşei,
Pentru-a cinsti iubirea mea fatală.

Şi îi făcusem casă pentru noi
Şi pentru ăla care-o să se nască,
Din dragostea venirii de pe front,
În noaptea noastră cea mai pământească.

Eu aşteptam să intru şi să văd,
Pe toţi pereţii albi ai casei noastre,
Trofeele trimise de pe front
Şi amintiri din marile dezastre.

Aveam un fel urgent de-a respira,
La uşa ei de casă părăsită
Şi am crezut că mor când mi s-a spus:
"Zicea c-o vinde, fiindcă se marită".

Zburasem pe întregul drum de-ntors,
C-un dor nebun de casă şi femeie,
Dar îmi venea să mă întorc pe front,
Să mă omoare ceilalţi în tranşee.

Şi nu mai am pe nimeni pe aici,
Treptat, treptat, puterile mă lasă
Şi cred c-a fost coşmar de om rănit
Credinţa-ntr-o femeie şi o casă.

"Să nu fiţi supărat", mi-a spus un om,
Redeschizându-mi fără voie rana,
"Dar, întreţinerea ne costă mult,
S-o fi mutat la soţul ei, sărmana".

Alerg împleticindu-mă pe străzi,
Iubirea ucigaşă mă apasă,
Sunt prizonierul de război căzut
În pacea criminală de acasă.

Adrian Păunescu 
Bucureşti-Piteşti
27 ianuarie 2003
("Din doi în doi", 2003)

Adrian Păunescu - Condamnații, recită Adina V.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu văd pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.

Ce să mai cânt. când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.

M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele triste,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.

De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.

Prietenii mă ocolesc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.

Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.

Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.

Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gâde!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.

Voi nu vedeţi că nu mai aveţi ţară
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.

Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicolă şi tandră
involuntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandră,
sărută-mi gâtul gata pentru ștreang.

(poezie cenzurată în vremea comunistă)

Nicolae Labiş - Am căutat, recită Adina V.

Am căutat şi caut. Căutând
M-am pomenit greşind. Din când în când
M-am pomenit din vina mea flămând
Şi m-am însîngerat în spinii
De pe cărările spre zările luminii.

Dar dacă cineva gigantic va veni
Şi mi-ar rosti: Eu îţi dau viaţa toată
Neîncepută, nepătată,
Dar să mi-o dai apoi în seamă mie
S-o duc înspre visata zare purpurie
Pe drum neocolit, de netezime,
Pe drumul neştiut decît de mine...
Deci astfel de mi-ar spune
Eu aş simţi că tot ce-mi spune-i putred,
Cu hotărîre i-aş răspunde: - Nu cred!
De poţi schimba secara-n trandafir,

De-mi poţi schimba viaţa, nu mă mir:
Chiar de-ai schimba bătrânii în copii,
Drum drept şi neted tu nu poţi să ştii -
Şi chiar de-ai ştii, păşind în urma ta
Nimic n-aş mai simţi şi n-aş vedea.
Eu sînt aici, cu fraţii mei în jur,
Cu ei mărşăluiesc şi rîd şi-njur,
E-un soare faţa-n raze să ne scalde,
Păşind spre el străbatem ţinuturi tot mai calde
Iar de priveşti atent la cercetare
Şi nouă de pe frunte prind raze să ne zboare.
E drumul greu. Străbatem prăpăstii şi cascade
Şi suferim, dar ştim c-aşa se cade.
Ţinuturile-acestui veac lung, clocotitor
Vreau doar cu paşii mei să le măsor.

Nicolae Labiș - Moartea căprioarei, recită Adina V.

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,

Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.

Pornim amândoi vânătoarea de capre,

Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

Firul de apă prelins din cişmea.

Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă

Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

Aici vor veni în şirag să se-adape

Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.

Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,

Şi stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Şi nările-i subţiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,

Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

Şi viaţa căprioarei spre zările târzii

Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna

Când lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis

Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,

Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata

Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.

Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege şi de datini...

Dar legea ni-i deşartă şi străină

Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,

Iar datina şi mila sunt deşarte,

Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalţă tata foc înfricoşat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să ştiu

Un clopoţel cu clinchet argintiu...

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...

Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Nicolae Labiș - Albatrosul ucis, recită Adina V.

Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,

Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,

L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l

Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieţii clocotitoare-a mării

Sta nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.

Priveşte încă parcă talazurile zării

Cu gâtul galeş îndoit în sus.

Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,

Furtuna ce-l izbise îi cânta-un surd prohod

Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise

Al căror miez căldurile îl rod.

De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare

Muriră fără lupta sclipind acum bogat,

Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,

Aripa lui cu mâl întunecat.

Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,

Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.

Războinicul furtunii zvârlit între moluşte

Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.

Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară

Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,

Îţi pare că zbura-va din nou, ultimă oară,

Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.

Adrian Păunescu - Repetabila povară, recită Adina

Cine are părinţi, pe pământ, nu în gând,

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi, 

Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc

De atâţia copii şi de-atât nenoroc

Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu, 

Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei, 

Care ştiu dureros ce e suta de lei. 

De sunt tineri sau nu, după actele lor, 

Nu contează deloc, ei albiră de dor

Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, 

Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla, 

Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva. 

Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni

Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni,

Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor, 

Dacă nu au murit trişti în casele lor... 

Între ei şi copii e-o prăsilă de câini, 

Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând, 

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând. 

Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii

Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns

Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns. 

Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii? 

Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat, 

Într-un biet orăşel, într-o zare de sat, 

Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi, 

Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi

Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut, 

Cine are părinţi are încă trecut. 

Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci, 

Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.

Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi, 

Şi în genere sunt şi niţel pisălogi. 

Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici, 

Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici, 

Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal, 

Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital. 

Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot, 

Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot? 

Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa

Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

Pe conştiinţă povara acestui apus

Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer, 

Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.

Iar când vom începe şi noi a simţi

Că povară suntem, pentru-ai noştri copii, 

Şi abia într-un trist şi departe târziu, 

Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu, 

Vom pricepe de ce fiii uită curând, 

Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând, 

Şi de ce încă nu e potop pe cuprins, 

Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins, 

Deşi lumea în care părinţi am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Nichita Stănescu - Ars poetica. Proză

"Mi-aduc aminte că mama mea tocmai făcea niște bulion într-un cazan mare de tuci pe care mai înainte niște țigani scumpi care veniseră la noi pe stradă îl cositoriseră folosind taină tipirigului, un fel de chimicală stranie, de epocă și migratoare. Mi-aduc aminte că i-am zis mamei că de ce scoate miezul bun și verzuliu al roșiilor, și răcoros, și sâmburos, și că de ce tocmai pe el, care este atât de bun, îl azvârle când face bulion.
Mama a catadicsit să se uite la mine mirată, asta mai la începutul secundei, deodată, cu ochii ei albaștri, cu sperietură, mi-a zis:
- Dacă te prind că ești poet, te rup în patru bucăți și te dau la câine de mâncare, și la găini, și ce mai rămâne din tine dau la cerșetori.
- Mamă, i-am zis, ce e aia un poet?
- Un poet, mi-a răspuns mama, roșie pe mâini de roșii, care de un sâmbure pe care l-ar fi avut stepa, de l-ar fi avut, mama mi-a spus: Un poet este singurul copil pe care nu și-l dorește să și-l nască o mamă și nici măcar acea mamă care din suferință ar vrea să-și blesteme zilele.
- Chiar da?, am întrebat-o eu, speriat c-ar putea să fie vorba despre mine, iar nu despre altcineva.
- Chiar da, mi-a răspuns mama, îți spun eu că așa este, mi-a răspuns ea. Chiar da, mi-a răspuns mama, că poeții sunt liberi de parc-ar fi stelele cerului, că dac-ar fi să-i luăm în serios s-ar dubla natura.
- Care natură, mama?
- Natura lucrurilor, mi-a răspuns prințesa."