Nichita Stănescu - Construcție

Eu sunt un mare Dom care dorm.

Eu sunt o mare stea care A.

Degeaba curgeți voi, le-am spus

celor care curgeau, 

Degeaba ați fost, le-am spus celor

care erau.

Nu există un viitor al trecutului.

Nu se poate spune ce ar fi fost

dacă ar fi fost.

Singurul lucru din viitor

nu există încă. 

Și tot n-am să fiu iubit

pentru că lașitatea

este zidul cel falnic și de granit.

- Dar tu, dar tu ce faci?

zise Îngerul...

- Ce să fac, 

trec!...

Adrian Păunescu - Albastru-ndoliat

În plină zi se face noapte

Şi ninge fără de motiv,

Albastrul lui Sabin Bălaşa

S-a-ndoliat definitiv.

În deficitul de albastru

Al unei lumi cu pumnii strânşi,

Era nevoie de seninul,

Cu mări, cu nimfe şi cu mânji.

Era albastrul dinspre dangăt,

Când bate clopotul în cer,

Era accentul trist al mării,

Când marile corăbii pier.

Era lumina din privirea

Discipolului muribund,

Când moare-n temniţă profetul

Şi ceilalţi faptul il ascund.

La nunta de culori a lumii,

Un loc de cinste şi-a făcut

Albastrul lui Sabin Bălaşa,

Iluminat de absolut.

E mult pământ în jurul nostru

Şi e destul pământ în noi,

Simţim pământ în cărămidă,

În ţest, în oale şi-n noroi.

Aşa că resimţeam nevoia

Măcar a unui strop de cer,

Pe un pământ pe care cerul

E-un tragic oaspete stingher.

Şi, uite, se îndoilază

Şi nu mai are crezământ

Puţinul cer al lui Bălaşa

Şi cade pictorul, înfrânt.

Ne-am săturat de-atâta noapte

Şi ni se face dor de zi,

Să-nsămânţăm în noi albastrul,

Spre-a nici nu mai putea muri.

Dar e bolnav şi curcubeul,

Închis într-un spital sordid,

Nuanţele ajung în zdrenţe,

Comutatoarele se-nchid.

Şi-n toată negura murdară,

Ca-ntr-un reînviat pariu,

Ce ochi albaştri are cerul,

Ca semn că Dumnezeu e viu.

Sunt răstigniţi aceiaşi îngeri

Între femeie şi bărbat,

În veac de promiscuitate

Şi de albastru-ndoliat.

Mircea Cărtărescu-Tu, Nichita...

"Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."


De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita."

Ana Blandiana - Atât de puțin

În măsura în care o înţeleg, fericirea mi se pare o problemă a liberului arbitru. Făptura noastră fizică şi făptura noastră spirituală îşi ştiu împinge graniţele rezistenţei incredibil de departe atâta timp cât numai de ele depinde să o facă. Nenorocirea ne înfrânge nu pentru că este mai tare decât noi, ci pentru că am intrat în raza ei fără voia noastră. Suntem nefericiţi nu pentru că ne lipseşte fericirea, ci pentru că absenţa ei nu atârnă de noi. Putem renunţa la orice, mândri, fericiţi chiar, cu condiţia să nu fim obligaţi de alţii să renunţăm. Liberul arbitru, dreptul de a-ţi hotărî singur soarta, este prin el însuşi o condiţie necesară, şi de multe ori suficientă, a fericirii.

Suportăm greu frigul, dar am pornit în expediţii la poli; nu putem suporta foamea dar am făcut greva foamei; urâm războaiele, dar plecăm voluntari pe front; putem tăcea, dar nu ni se poate impune tăcerea; cunosc oameni disperaţi de a fi părăsiţi de femei pe care le-ar fi părăsit singuri oricând; sunt fericită când reuşesc să fiu singură şi sufăr câineşte când sunt lăsată singură.

M-am întrebat adesea dacă, fără interdicţia divină, Eva ar fi muşcat din măr. Probabil nu, cu siguranţă nu, dar faptul că împotriva legilor a făcut-o dovedeşte strălucitor că o fericire impusă înseamnă mai puţin decât o nefericire aleasă. Orice fruct oprit sfârşeşte prin a fi mâncat şi, cu puţin umor, autorii revoltelor pot fi socotiţi nu cei ce le-au făcut, ci aceia care au încercat să le împiedice.

Rezultă din toate aceste ciudate reacţii umane o paradoxală lege potrivit căreia prezenţa libertăţii este de natură să schimbe proprietăţile unor stări, ale unor situaţii.

Rezultă că omul are nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit...

Ana Blandiana - Spaima și nevoia de singurătate

Dacă omul ar vrea doar să nu mai fie singur, totul ar fi încă destul de uşor. Aşa cum din atâtea inegale lupte a ieşit cu încăpăţânare victorios, exasperat de singurătate, el ar fi fost în stare s-o înfrângă. Dar nimic din ce e omenesc nu e simplu. Totul e contradictoriu şi înlănţuit, fructul poartă în sine sămânţa şi viermele. În miezul tragediei de a fi singur trăieşte ascunsă însăşi nevoia de singurătate. Dacă totul s-ar crea vreodată din nou, nu aş implora o lume mai bună, ci doar una mai simplă.
Smuls de curenţi de sens contrar, absorbit de goluri opuse, omul a suferit întotdeauna nu de neputinţă, ci de nehotărâre. Pedeapsa divină a fost nu izgonirea din rai, ci, mai înainte încă, acordarea liberului arbitru între atât de contrare şi reduse posibilităţi. În înţeleptele fresce Adam este reprezentat indecis sub pomul binelui şi al răului.
Animalele au fost favorizate, au legi biologice mai ferme. Unele trăiesc în turme, altele retrase în vizuini. Lupul nu-şi doreşte o scorbură tainică, ursul nu visează să se adune în haite. Fiecare îşi urmează fără revolte condiţia bine stabilizată. Alături de această echilibrată maturitate suntem noi, învingătorii naturii, noi, echilibrul instabil, mereu adolescenţi, mereu şovăitori, victime, în acelaşi timp, spaimei şi nevoii de singurătate.
În Povestiri din Casa Morţilor, Dostoievski consideră cea mai îngrozitoare latură a condamnării faptul că un ocnaş - zece, cincisprezece, douăzeci şi cinci de ani - nu va putea fi nici o clipă singur. Sfinţii şi înţelepţii se retrăgeau în pustie pentru a putea vorbi cu Dumnezeu sau cu ei înşişi. Fiecare simţim nevoia unui ungher în care să nu mai fie nevoie să explicăm nimic, unde gândurile să nu mai aibă nevoie de sunete şi sentimentele de gesturi. Numai singur poţi gândi cu adevărat, şi au existat în istoria omenirii epoci laşe în care oamenii erau ţinuţi cât mai mult posibil laolaltă pentru a nu rămâne singuri şi a nu gândi.
Şi totuşi, cu toate acestea şi paralel cu toate acestea, nimic nu e mai puternic în noi decât spaima de singurătate. Câte metode nu am inventat pentru a lupta împotriva ei! Dragostea chiar, această singurătate în doi, nu e decât o ingenioasă subminare a singurătăţii de dinlăuntru singurătăţii. Şi dorinţa de a avea copii, şi iubirea pentru părinţi, şi prietenia, toate nu sunt decât măsuri de precauţie. Nunţile sunt peceţi ale iubirii, dar niciodată nu ştim dacă ne vom iubi toată viaţa, şi totuşi preferăm singurătăţii ameninţarea unei duşmănoase convieţuiri.

Dar - acest perpetuu dar! - singurătatea nu e învinsă. Şi nu e învinsă pentru că niciodată nu luptăm cu toate forţele împotriva ei, din totdeauna există în noi un teritoriu liber al singurătăţii care nu se oferă altora, în care suntem în cea mai mare măsură noi înşine. Din această ipocrizie a nedăruirii totale, de care suntem în acelaşi timp vinovaţi şi mândri, din această concomitenţă dintre nevoia şi spaima de a fi singuri se naşte cea mai umană dintre drame. Şi această dramă o purtăm nehotărâţi şi dezorientaţi sub cerul luminat de planete moarte şi farfurii zburătoare.

din cartea Calitatea de a fi martor

Emil Cioran-Lacrimi și sfinți

Încercat-am să înţeleg de unde vin lacrimile şi m-am oprit la sfinţi. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar şti? Se pare, însă, că lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinţi au intrat ele în lume; dar fără ei nu ştiam că plângem din regretul paradisului. Aş vrea să văd o singura lacrimă înghiţită de pământ… Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinţii n-au făcut altceva decât să le reabiliteze.

Lacrimi-si-sfintiNu e posibilă o apropiere de sfinţi prin cunoaştere. Numai când trezim lacrimile adormite în străfundurile noastre şi cunoaştem prin ele înţelegem cum cineva a putut fi om şi nu mai este.

(…)Ochii nu văd nimic. De aceea o înţeleg prea bine pe Caterina Emmerich când ne spune că ea vede prin inimă! Acesta este văzul sfinţilor. Şi atunci cum să nu vadă ei mai mult decât noi care înregistrăm orizontul în percepţii? Ochiul are un câmp redus; el vede totdeauna în afară. Dar lumea fiind interioară inimii, introspecţia este singurul proces de cunoaştere. Câmpul vizual al inimii? Lumea plus Dumnezeu plus neant. Adică tot.

Ochiul poate mări; în inimă totul este mare. Şi înţeleg şi pe Mechtilda de Magdeburg, plângându-se că nici frumuseţea lumii şi nici sfinţii n-o pot consola, ci numai Iisus, numai Inima lui. Nici misticii şi nici sfinţii n-au nevoie de ochi; ei nu privesc spre lume. De aceea le este inima organul lor vizual…"

Marin Sorescu-Căutăm o frunză

"M-a apucat un dor de frunze, în suflet şi peste tot, că nu mai pot. Hai să căutăm una, că e vânt şi că e ceaţă. Care-o găseşte primul o să aibă noroc în viaţă.Ştiam că frunzele astea toate sunt nişte obraznice şi jumătate. Cel puţin, măturătorii de stradă, doamne, să nu le vadă. Odată unul s-a suit într-un castan pe o frânghie de viţă şi a pus în vârful fiecărei ramuri o piuliţă. Să se oprească toate frunzele in interiorul copacului, ca într-un tub, şi să nu răsară decât când o da el drumul la şurub. Dar chiar şi aşa, până a doua zi dimineaţă pomul înflorise cu verdeaţă. Ba, mai căzuseră şi pe jos, ca în marile păduri, cinci coşuri de muguri şi firimituri. Că pământul ăsta e atât de gras, prinzi rădăcini sub pas. Dacă oamenii nu s-ar mişca mereu, singuri ori perechi, s-ar pomeni şi ei cu muşchi şi licheni pe frunte şi pe urechi. Însă în fiecare toamnă, e adevărat, se întâmplă ca acum, ceva neaşteptat. Hai în pădure, n-au de unde afla părinţii, să dezlegăm nodul misterului cu dinţii. Vedeţi, acum totul e pustiu, asta nu e pădurea de astă-vară pe care o ştiu. Nici o frunză – numai câte un cuib gol se mai vede, dar din el nu poţi cânta foaie verde. Cică, dacă rupi o frunză de pe ram, pică toate. E ca atunci când spargi un geam. Se destramă, cioburi, cioburi, cum a observat şi Dinu, şi se face în codru un curent continuu. Păsările îşi înfoaie penele ca nişte mantale şi iau direcţii la vale. Alunecă repede sau mai lent, împinse, cum ziceam, de curent. Dar, din pene, le rămâne sufletul aici, acestor privighetori şi pitulici. Căci fiecare – ce vrei – are aici frunza ei; una mai mică sau mai mare, plus o frunză sau două şi pentru generaţiile viitoare. Pe acestea din urmă le ţin drept preşuri moi din verdeaţă: să se şteargă puii pe picioare la intrarea lor în viaţă. Poate că am înaintat prea departe printre ramurile lustruite ca nişte coarde. De fapt, îmi şopteau ieri nişte vecini, acestea nu sunt ramuri, ci rădăcini. Copacii pândesc o anumită zi şi atunci, deodată, toţi îşi fac vânt şi intră cu frunzele-n pământ. Să le repare pe cele care-au ruginit şi să le ascută zimţii care s-au tocit. Ăsta ar fi, după unii, misterul; pădurea confundă uneori pământul cu cerul. Dar, oricare ar fi adevărul, deocamdată ei nu-i stă bine aşa de mare, şi nici o foşnitoare! Vântul, vedeţi, îşi face treaba, dar săracul, bate degeaba. Şi e mult până la primăvară, când se întorc copacii, iar în sus, ca la un semn, învârtindu-se pe osia lor de lemn. (Căci toţi care poartă, cât de cât, vegetaţie, trebuie să fie şi rădăcini, prin rotaţie.) Eu zic, să rugăm vulpile şi veveriţele, că ele nu s-au dus, să-şi târască coada printre crengi mai sus. Veveriţele în privinţa asta ar face minuni: pot fi în aceeaşi clipă în trei stejari şi-n cinci goruni. Şi dacă s-adună astfel vreo sută de cozi, ca să nu zic o mie, de departe pădurea s-ar vedea şi iarna ca de frunze, tot ruginie."

Marin Sorescu

Cincinat Pavelescu - Panteism

Tu care porţi spre cimitir

Când jerbe mari de trandafiri,

Când albe crizanteme,

De nu te-ai teme

Şi n-ai avea de moarte frică,

Ai şterge lacrima ce-ţi pică

Şi-ai scutura în vântul serii

Florile durerii,

Simţind că-n darul ce le porţi

E viaţa vie din cei morţi.

Tu nici nu crezi

Că cei pe care mergi să-i vezi

Etern într-înşii n-au avut

Decât al corpurilor lut.

În ei pe tine te iubeşti:

Cu toată faţa ta cea tristă

Şi-nduioşările din glas,

Din al lor suflet n-a rămas

Decât durerea-ţi egoistă:

Tu nici nu crezi

Că cei pe care mergi să-i vezi,

Chiar de-i iubeşti,

De-i plângi, pe tine te jeleşti.

Dar ei sunt morţi ca trupul lor

De care ochii jalnici fug,

Iar din smintitul tău amor

Şi-atâtea vise mincinoase

Azi ce mai e? un pumn de oase,

Un pumn de oase-ntr-un cosciug...

Dar soarele ce moare, încă

Mai râde-n pomii înfrunziţi,

Şi-n seara clară şi adâncă

Mai cântă râul: auziţi!

O, voi ce mai trăiţi o clipă

În ritmul vieţii şi-al iubirii

Lăsaţi pe morţi în groapa lor

Să-ndeplinească legea firii.

Şi voi, în pripă,

Sorbind mirosul primăverii,

Din vântul care mişcă merii

Înfloriţi,

Veţi bănui într-o aripă

De pasăre ce trece

Ca un fior,

În umbra unui nor,

În picul rar de ploaie rece,

În vânt când mişcă trandafirii,

Că morţii voştri din mormânt

Sunt: apă, umbră, floare, vânt!