Adrian Păunescu - Scrisoare rudelor mele

Voi credeţi toţi c-am fost prea imprudent
Şi de aceea mi se-ntâmplă toate,
Ar fi nedrept s-accept că sunt un accident,
Dar suferinţa e-o necesitate.

De nu era acum, era cândva,
Şi-aşa m-a ocolit prea lungă vreme,
Tu, suferinţă, esti iubirea mea
Şi mama născătoare de poeme.

Am să te ţin aici, la pieptul meu,
Ca nici un fel de strâmb să nu te-nhaţe,
Ce bine-mi e atuncea când mi-e greu
Şi port umil cenuşa ta în braţe.

De-atatea ori trădat de firea mea
Şi de o energie prea cumplită,
Numai durerea mă putea salva,
Să-mi regăsesc prin rană o ursită.

Voi, dragii mei, mă vreţi învingător,
Să fac dreptăţi pe loc prin tribunale,
Dar eu mai bine aş voi să mor
Decât să mai apuc pe-această cale.

Căci eu nu pentru asta sunt născut,
Nu-mi trebuie nimic, nici chei la uşă,
Eu nu pot duce focul cu-mprumut,
Eu port pe braţe ultima cenusă.

De dragul vostru am tot stat la post,
De dragul vostru m-am bătut cu proştii,
Dar prea destul şi prea urât mi-a fost
Să mă înnămolesc în triste drojdii.

Să nu-mi aduceţi falsul argument
Că am slujit poporul meu prin fapte,
Şi că se cuvenea să fiu prudent,
Şi să nu ţip ce se vorbea în şoapte.

Eu poate că uitasem să vă spun
Că poezia, totuşi, e-o himeră,
Nu trecătorul bun de larg consum
La care toţi se-nghesuie şi speră.

Eu am contractul meu cu Dumnezeu,
Chiar dacă îmi servesc cinstit cetatea,
Nevoie au de irealul meu
Antichitatea şi posteritatea.

Dar nu-mi mai cereţi, rogu-vă nimic,
Eu nu mai sunt, mai e numai cuvântul
Prea mare sau probabil că prea mic
Ca să vă pot servi cu de-amănuntul.

Vă rog să ma iertaţi de tot ce-am spus,
Văd că plecaţi încetul cu încetul,
Şi-n jurul meu nici gărzi, nici rude nu-s,
Şi mor ca om, pentru-a-nvia poetul.

(1985) 

Din volumul Viata mea e un roman, aparut in 1987

Mihai Beniuc - Iubirea

Cum ne-am iubit ca doi războinici!
Şi amândoi eram destoinici
Ca să izbim unul într-altul,
Să dăm atacul şi asaltul.

Am rupt suliţi, am spart scuturi
Am devastat atunci ţinuturi
În suflete unul altuia,
Şi-adeseori mi-am zis că nu-i Ea
Iar bătălia-i fără ţel!
Şi tu spuneai gemând:,,Nu-i El ! “

De unde-atâta încleştare?
Acuma plouă plumb în zare
Şi stăm plouaţi, zdrobiţi şi uzi
Şi tu mă-ntrebi:,,Tu nu auzi?”

Zic:,,Da...” Şi-mi dârdăie toţi dinţii
Pe creştet mi-au picat arginţii
Ori poate că e numai coiful
Şi vântul îngheţat mi-i roibul.

Şi ne zâmbim...Zici:,,Mor curând.”
Iar eu răspund cu voce slabă:
,,Am primul dreptul la mormânt.”
Şi eu ţi-s rob şi tu-mi eşti roabă.

Nichita Stănescu - Estompare

Din ce în ce te stingi, te ştergi

De peste sternul meu, făptura,

Dâra lucindă şi, de melci,

Tandra arsură.

Abia te ţin intr-un cuvânt,

Ori în albastrul meu iris,

Iarba-ncolţind dintr-un pământ

De somn, de vis.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,

Dacă respir, te-mping în aer,

Neoglindito peste ape

Tu, dulce vaer.

Ah, vine norul şi mă şterge

Cu un burete foarte rece.

Rămân ce-am fost, un tron de rege

Din care ai plecat de mult...

Nichita Stanescu - Atât de repede

Atât de repede ne vine insomnia
Brodându-ne fiinţe din afară.
Vrei pielea mea să-ţi fie iia
Care te-mbracă, domnişoară?

Vrei tu să vreau să fii fiind
Un fel de trup de arătare
Şi să te-nvăţ cum eşti murind
Femeie,-n pielea dumitale?

În pietre vrei, în recii fulgi,
În dulcele meu strigăt de iubire...
Stai, nu fugi, o, tu ce fugi
Călcând pe viaţa mea subţire.

George Ţărnea - Cântec de dragoste

E atâta ură
Strânsă între noi ,
Sunt atâtea ziduri ,
Sunt atâtea ploi.

Sunt atâtea visuri
Care ne-au minţit
Şi-o atât de rece
Lamă de cuţit.

Tu mai treci prin rouă,
Eu mai dau prin gropi
Şi-s aceleaşi urme
Sub aceiaşi plopi.

Dar e-atâta ură
Dincolo de drum
Cât s-ajungă toate
Pulbere şi scrum.

Eu mai vin pe-acasă,
Tu mai plângi un an
Şi-s atâtea vorbe
Aruncate-n van.

Sunt atâtea lanţuri
Sunt atâtea chei-
Ce mai pot să-ţi dărui,
Ce mai poţi să-mi iei ?

George Ţărnea - Flux intim

S-a scurs atâta iarnă, iubito, şi mă doare
Fântâna împietrită sub delicatul frig
Dar întorcând o brumă de suflet spre candoare
Mai cred în taina ierbii şi numele ţi-l strig.

Răsar din nou cocorii pe tencuiala crudă
Şi necuprins de largă a zărilor de dor
Când sub mirajul ploii începe să se-audă
Prin lujerul fântânii...bătaia altui zbor.

George Ţărnea - Echilibru

Tu singură îmi afli
Printre cuvinte drumul
Şi-mi vindeci rătăcirea
Grădinilor pustii.
Tu singură îmi aperi
Şi flacăra şi scrumul
Şi toată îndoiala
Tu singură mi-o ştii.

Tu singură, tăcere ,
În care pot să caut
Şi ţărmul resemnării
Şi tainice poteci .
Tu singură mă tulburi
Asemeni unui flaut
Şi m-ai putea ucide
Simţind că poţi să pleci .

Ana Blandiana - Zbor

De boala de care sufăr
Nu se moare,
Ci se trăieşte -
Substanţa ei este chiar eternitatea,
Un fel de cancer al timpului
Înmulţindu-se din sine fără oprire.
E o boală impecabilă,
O suferinţă perpetuă ca o vocală de sticlă
Laminată în văzduhul asurzitor,
O cădere
Căreia, numai pentru că e fără sfârşit,
I se spune zbor.

Adrian Paunescu - Revanşa

Pe cine ştie ce absurde file 
Te reaşez cu scrisul meu stângaci, 
În numele durerilor umile 
Şi-n ultimă adresă te prefaci. 

Erai pierdută nici nu ştiu pe unde, 
Fără voinţă, fară crez moral, 
Ca victimă a vrerilor afunde 
De-a face totu-n cel din urmă hal. 

Mă tem că vei cădea, la orice ţipăt, 
Nepregătită de-a trăi firesc, 
Şi te consumă fiecare slipăt 
Iar eu te şi distrug, cât te iubesc. 

Nici nu mai ştiu să scriu această limbă, 
Eşti nebunia fară nici un grai, 
Obsesia pe chipul tău se plimbă 
Şi tu unei plăceri de sclav mă dai. 

Revanşa treji şi teferi ne păstrează, 
Te beau într-un pahar născut amar 
Şi pofta ta se recompune trează 
Când eu sub mâna ta de foc tresar. 

Te scriu din gând şi carnea ta miroase 
A felul cum pătrund în carnea ta, 
Şi te răzbuni când îmi pătrunzi în oase 
De parcă să mă-mparţi în pumni ai vrea. 

1 octombrie 1995, Paris - Bucureşti

Adrian Paunescu - Eu fără tine

Şi brusc am înţeles că fără tine
Nici eu în toate minţile nu sunt,
Să fug şi să mă-ntorc aici îmi vine,
Să nu-mi mai aflu locul pe pământ.

Atât de grabnic mi-ai intrat în sânge,
Atât de mult trăieşti în sinea mea,
Încât şi zgâriindu-mă aş plânge,
Temându-mă că-n stropi te pierd cumva.

Nu este primăvară nicăierea,
Cu muguri morţi paltonul ţi-l închei,
Cu fierea primăverii caut mierea,
Iar tu existi, iubito-n locul ei.

Şi brusc am înţeles că fără tine,
Eu însumi mor şi nu pot învia,
Deşi am fost născut, cum ştii prea bine,
Ca să te apăr şi-mpotriva ta!

Adrian Păunescu - A tine , A mine

Mai miros a tine, mai mirosi a mine, 
o să vină vremea să ne ştearga ea, 
încercare aspră, misiune grea, 
nouă, niciodată, nu ne va fi bine.

Te-am iubit cu moartea în împreunare
te umpleai de mine, iarăşi te vâna, 
azi rămâi cu moartea, trista, blânda mea, 
eu rămân cu pielea scânteind de sare.

Mai miros a tine, ochii mei sunt plini
de-ale tale lacrimi până în călcâie, 
dragoste finală, moartea mea dintâie, 
floare-n gelozia sectelor de spini.

Mai vorbesc cu tine- trist şi dureros
prin al cărnii noastre-mpreunat miros.

Octavian Paler - Memorie

O pasăre cu o singură aripă
şi cu alta transformată în lanţ,
o pasăre cu o aripă rămasă să spere
şi alta pe care o târăşte în zbor,
o pasăre-mi trece noaptea prin somn
şi dimineaţa o găsesc răstignită
în acelaşi loc unde seara
am lăsat-o
lovindu-şi lanţul cu aripa.

Nichita Stănescu - Aşteptare

Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele,
Își amintesc pașii din ele.

Surâsul tău amărui, funigel
Plutește-n amintiri, stingher.

Furi azilnici se scurg
În cenușa vărsată de-amurg,
Fluturându-și cenușii comorile
Monezi cad din turn orele
Pe-acoperișurile sticloase și se duc, se duc

Nu știam că merg prin materie năuc
Şi că iarna își flutură cenușie
Tăcerea stridentă; strada pustie.

Nu mai vreau să vii.

Se surpă schelării și cad
Aiurea, cu trosnet surd de brad.
Zidurile rămase departe
Își răvășesc în mine ferestrele sparte.

Liniile se despletesc și curg
În cenușa risipită în amurg
Şi vântul rece, vântul oarecare
Monezi de aer zvârle pe trotuare.

Copacii te-au pierdut din ramurile goale
Frunză hohotită, pe șanțuri, canale
Privirea ruptă de pleoape către ei
Ca niște funigei plutește, vineți funigei…

Tăceri stridente, trotuarele înghețate, rebele
Își amintesc pașii din ele...

Octavian Paler- Viaţa pe un peron ( fragment )

Mi-a rămas însă cea mai mare pasiune a mea. Mă veţi întreba care e. Ce nume are. Şi mi-e foarte greu să-i dau un nume. Dacă i-aş spune "încredere în ceea ce e frumos" ar suna cumva retoric şi pe undeva neadevărat. N-am fost niciodată de un optimism prea robust. Dimpotrivă, am fost mereu vulnerabil. Căl­cîiul lui Ahile, la mine, s-a extins, aşa, cam pe trei sferturi din trup. Poate tocmai de aceea, pentru că mă simţeam atît de vulnerabil am început să vorbesc atît de mult despre speranţă. Şi, cum să vă spun, nu vorbeam pur şi simplu despre speranţă. O sacralizam. Aveam în faţa vieţii atitudinea unui mistic de fapt. Mă emoţiona lumina şi-mi spuneam că nu e chiar o vorbă goală religia simţurilor. Îmi plăcea să visez chiar că e posibilă un fel de atitudine vegetală în faţa lumii. Visam să ajung să stau ca o plantă la soare, să mă comport ca un arbore, care atins de lumina amiezii uită cu totul de frig.

N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decît ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă în­trebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseala şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau cîtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste pînă la vara viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrîni decît în verile precedente. Alţii veneau din­tr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decît tem­porar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în pi­cioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elemen­tară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun... Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt cum soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la cîţiva paşi de mine conti­nuînd o melopee din care nu pricepeam nimic decît că eternitatea nu e altceva decît murmurul indife­rent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl în­trerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul cînd ne-am prăbuşit se reia... aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea...


Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fîntînile şi setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, şi preo­tesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune decît aceea de a vedea partea înso­rită a adevărului că trăim. Un prieten care locuia în alt oraş şi căruia îi plăcea să mă zgîndăre mi-a scris odată că el nu ştia ce e speranţa şi ce-ar putea face cu ea. Îmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerînd-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbeşti despre speranţă dacă vrei să-i salvezi. Mi­roase a paradis. Speranţa ne-a pregătit doar să înghi­ţim mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem. Şi pen­tru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i poves­tesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau şi cîntau, ţinîndu-se de mînă, şi, cîntînd încă, se desprindeau, una cîte una, din cerc şi se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aş fi dansat şi aş fi cîntat alături de ele, dar n-aş fi putut să mă desprind din cerc. Pînă la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiş de jnepeni ceva mai înalţi decît un om, în jurul unei cabane, la vreo cîteva sute de metri de ea, cu con­vingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că şi viaţa e aşa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem şi care, totuşi, poate, e aproape, foarte aproape.